Program consultatii : Luni - Vineri: 09.00 - 20.00 | Sambata: 09.00 - 14.00
  Contact : +4 0753 818 181

Sarcina si trombofiliile - drumul intre "moda" si realitatea medicala

Metamorfoze…

De curand, a aparut la editura Humanitas, o reeditare a integralei prozei antume a genialului scriitor ceh Franz Kafka, sub titlul Metamorfoza, titlu al nuvelei nu mai putin celebra, scrisa in 1912. Am recitit aceste scrieri cu aceeasi placere si interes pe care le-am avut in adolescenta gasind in ele, acum, noi sensuri si intelesuri. Las, pentru cei care inca nu l-au citit pe Kafka, placerea de a-l descoperi si de a patrunde sensurile adanci al scriiturii sale. Recitind nuvela Metamorfoza mi-am adus aminte de o idee pe care a produs-o mintea ascutita a partnerei mele de viata: “Nu ti se pare ca Gregor (eroul principal al nuvelei) impreuna cu familia sa parcurg acelasi traseu comportamental cu cel al pacientilor nostri oncologici si ai apartinatorilor acestuia?” Si da, cu consternare si tristete, ii dau dreptate!

Pentru cei care nu stiu “povestea”, tanarul Gregor Samsa se trezeste intr-o dimineata, brusc, metamorfozat intr-un gandac mare. Nuvela descrie trairile personajului in raport cu cei apropiati – de la stupoare, neputinta, repulsie fata de propria persoana, autoizolare, teama fizica, resemnare, dorinta iluzorie de a se (re)integra sau de a fi acceptat de familie – in paralel cu reactiile membrilor familiei – de la surpriza si stupoare la vederea monstrului, la ascunderea initiala a realitatii fata de restul lumii, trecand de la dorinta initiala de ajutor, suport si reala empatie din partea unora dintre membrii familiei, ajungand treptat la un alt gen de “metamorfoza” – comportamentala – stanjeneala si discomfort existential pentru coabitarea cu aceasta creatura care apartine si totusi nu mai apartine “normalului” familiei, trecand spre izolare spatiala si abandon al acestuia si culminand cu tentativa de suprimare fizica a “non selfului”.

Personajul, ca si multi dintre pacientii nostri oncologici, moare singur si izolat in sine si in camera de suferinta in care a fost sechestrat, spre marea usurare a familiei care isi vede mai departe de cotidianul existentei . Las psihologilor cu expertiza in psiho-oncologie sa se ocupe de trairile pacientului cu cancer, asa cum stiu ei.

Fara a minimiza insa rolul psiho-oncologului, al terapiilor de grup si a altor instrumente de suport psihic, nu pot sa nu remarc faptul ca noi, oncologii medicali, pe langa gestiunea curenta a terapiilor specifice, ne ocupam la fiecare intalnire cu pacientul si de suportul psihologic al acestuia, adaptand in permanenta mesajul catre acesta in functie de multiple constante (varsta, nivel educational, personalitate, tip de boala si stadiu de evolutie) si variabile (perceptia pacientului fata de boala, evolutia acesteia sub tratament, reactii adverse, schimbari in viata personala si profesionala a acestuia).

La fel de interesanta este, pentru noi oncologii, ca observatori externi ai fenomenului evolutia comportamentala a familiei si apartintorilor pacientului cu cancer. Fara a generaliza, interesul, empatia si suportul “celor dragi” pacientului diminua progresiv, ca si in nuvela lui Kafka, pe masura trecerii timpului si a evolutiei uneori nefavorabile a bolii. Am incercat sa-mi explic acest comportament si in relatie cu propriile reactii. Daca initial interesul pentru ajutor si suport al apartinatorilor pentru bolnav este de cele mai multe ori real si major, treptat apare uitarea, apare o detasare fata de problemele acestuia, fie din “obisnuinta” cu boala pacientului fie datorita preponderentei problemelor personale curente ale celor din familie, probleme care estompeaza problema oncologica. Medicul, pe de alta parte, cu cat un pacient depaseste mai mult intervalul mediu cunoscut de “stare fara semne de evolutie a bolii este entuziasmat de realizarile sale si uita uneori ce spun studiile, statisticile si ghidurile. Se creaza in timp,un fel de stare de echilibru pentru familie cat si pentru pacientul a carui evolutie este favorabila sub tratamentul specific. Atat el, pacientul, cat mai ales apartinatorii uita discutiile initiale cu oncologul, privitoare la prognosticul si evolutia bolii. “Totul este bine cand se termina cu bine” si toata lumea este fericita- atat pacientul cat si apartinatorii si desigur medicul oncolog, atunci cand boala este considerata vindecata.

Din pacate, cu toate uriasele progrese facute in ultimele decenii de crestere a sperantei de viata a pacientilor cu cancer, exista numeroase situatii in care resursele terapeutice actuale nu sunt satisfacatoare nici pentru medic nici pentru pacient (cancere rezistente a priori la terapie, cancere diagnosticate in stadii avansate sau de boala metastazata, recurente multiple ale bolii).
Toate aceste situatii genereaza mari si complexe probleme de atitudine atat terapeutica cat si de relationare psihica cu bolnavul, pentru medicul curant dar mai ales pentru familia pacientului.
Tendinta medicului curant -fara a face generalizari- este, daca poate, de a pasa responsabilitatea terapeutica catre alte structuri medicale de profil sau daca nu poate, sa aplice doar terapiile care ii stau la dispozitie pentru tipul si stadiul bolii respective, fara a incerca sa gaseasca cu rabdare si inventivitate solutii si cai terapeutice mai putin “batatorite”.

Exista explicatii?

Cateva ar fi: comoditatea si autosuficienta medicului curant, carentele cronice ale sistemului nostru medical cum ar fi: numarul nejustificat de mare de cabinete de oncologie private sau de stat in care se efectueaza doar chimioterapii adjuvante in regim de internare de zi, aceeasi predilectie pentru chimioterapia adjuvanta si mai putin pentru asumarea cazurilor de boala avansata sau in recadere a Institutelor Oncologice sau Spitalelor Universitare – foruri metodologice si de expertiza – de altfel – pentru toata reteaua de oncologie, lipsa de transparenta in derularea trialurilor clinice dar si numarul limitat al acestora, accesul inca limitat la terapiile inovatoare, inexistenta unor auditori de specialitate la nivelul caselor de asigurari de sanatate, care sa verifice calitatea si corectitudinea serviciilor medicale raportate ,inexistenta unei retele de institutii de terapie paleativa oncologica si altele. Desigur aceste neajunsuri nu explica ci doar contribuie la atitudinea de marginalizare si abandon progresiv al pacientului oncologic spre stadiile avansate ale bolii sale. Pe de alta parte, din nou fara a face generalizari, reactia familiei in fata situatiilor de epuizare a solutiilor terapeutice este de tipul: “si chiar nu se mai poate face nimic ?”- uitand ca, vreme de cativa ani sau chiar decenii au fost gasite o multitudine de solutii terapeutice pentru pacient. Mai ales pentru aceste situatii extreme atat medicul curant cat si apartinatorii trebuie sa evite “metamorfoza” si sa incerce sa fie pe acelasi palier de atentie, suport si empatie fata de bolnav ca si la inceputul drumului prin “padurea fara sens”care este boala oncologica.

Dr. Ciochinaru Mihai
medic primar hematologie
medic specialist oncologie

One Comment
  1. Răspunde
    Manole Maria

    Multumim domnule doctor ,pentru acest articol care prezinta realitatea pentru pacientii oncologici! Comparatia cu personajul nuvelei ,sper sa ne trezeasca macar un pic pe toti cei implicati !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *